Odeena, „Eu si Maidanezii”

Sursa: http://odeena.net/eu-si-maidanezii/

Acum două săptămâni a murit un copil. De asta a fost nevoie pentru ca cei în drept să se sesizeze şi în sfârşit, în sfârşit, să aibă curajul de a face ceea ce trebuia făcut de ani de zile, măcar pe hârtie: să dea o lege clară şi concisă în ceea ce priveşte maidanezii şi să şi-o asume în ciuda circului din stradă. Repet: a fost nevoie să moară un copil (şi nu oricum, ci sfâşiat de câini, o moarte cruntă!)

Dar nu vreau să scriu despre Ionuţ. Despre Ionuţ s-a scris destul. De data asta o să scriu despre mine.

Când aveam zece ani ani, în drum spre şcoală, au sărit la mine de sub o scară de bloc trei câini. Am îngheţat. Nu mi-era frică. Nu mai simţeam nimic. Paralizasem. Dacă mă întreabă cineva acum la ce m-am gândit atunci, nu-mi amintesc decât că-mi repetam obsesiv în gând ce ştiam de la părinţii mei: să nu fugi, să nu fugi, să nu fugi

La un moment dat a ieşit un bătrân care i-a alungat. Ţin minte şi acum că s-a apropiat de mine şi mi-a spus precipitat: “De ce plângi? Hai, hai. Să nu plângi. Te-au muşcat?” Apoi m-a condus până la capătul aleii. “Hai, du-te la şcoală. Du-te. Să nu plângi!”

Nu plângeam. Dar şi acum, când trec pe-acolo, simt uneori cum mi se strânge inima. Pe bătrân nu l-am mai văzut. N-am apucat – nu-mi amintesc – să-i fi spus mulţumesc.

La douăzeci de ani, într-o vară, m-am întors în ţară de la studii şi am coborât până la chioşcul din faţa blocului să cumpăr un pachet de ţigări. Era seară. De sub o maşină au sărit doi maidanezi. Am rămas în stradă, cu câinii între mine şi scara blocului. Am stat acolo douăzeci de minute, fumând, făcându-mi curaj. M-am întors la chioşc. “Mă scuzaţi, puteţi să daţi telefon la…” “La cine să dau, don’şoară?” m-a întrerupt vânzătoarea. “Hai, valea. Da?” Şi mi-a trântit uşa-n nas.

Până la urmă am găsit un pietroi şi, cu el în mână, am început să merg. Câinii au început să latre iarăşi. Ştiţi clişeul ăla din filmele de groază în care o duduie scapă cheile din mână de frică? Aşa era să mi se întâmple şi mie. Abia am nimerit cartela de la interfon. Nici azi nu ştiu prin ce miracol am scăpat nemuşcată.

În fine, la douăzeci şi patru de ani, în plin complex studenţesc din Timişoara, m-am oprit puţin pe trotuar ca să schimb melodia de pe iPod. În secunda următoare am auzit: hrrr! Şi m-am trezit cu un câine cu dinţii înfipţi în cracul de la blugi. În jurul meu, alţi câini. Şase, şapte… N-am stat să-i număr. Am ţipat. Câinele trăgea de mine. Norocul meu că purtam blugi evazaţi. De undeva a sărit un băiat cu o creangă în mână. O maşină care venea pe şosea a încetinit claxonând. Aşa am scăpat.

Nu pot decât să conchid că sunt un om norocos. Deşi am avut ghinionul să fiu de mai multe ori în locul şi la timpul nepotrivit, am scăpat de fiecare dată. Deocamdată.

Bunica mea, în schimb, n-a avut parte de acelaşi noroc. Acum patru ani, şi ea era să moară sfâşiată de câini, la fel ca Ionuţ. “Păcatul” de care se făcea vinovată? A mers pe o alee. Atât. Când au dus-o la spital, din piciorul ei lipseau bucăţi întregi de carne. Dacă nu s-ar fi nimerit să treacă pe-acolo un preot şi un băiat de altar, acum aş fi fost orfană de amândouă perechile de bunici.

Sunt mii, poate zeci de mii de români care au trecut prin astfel de experienţe. Oameni mutilaţi, nenorociţi, ucişi. Copii şi bătrâni. Femei şi bărbaţi. Cetăţeni dintr-o ţară care se vrea europeană nu doar din punct de vedere geografic, într-un secol aşa-zis iluminat şi modern. O ţară în oraşele căreia mişună animale periculoase, pe jumătate sălbăticite, care sunt libere să mutileze, să nenorocească şi să ucidă.

Încercaţi un exerciţiu de empatie. Puneţi-vă în locul lor. Al oamenilor, nu al animalelor. Imaginaţi-vă că propriul vostru copil, părinte, soţ sau prieten ar fi atacat de câini. Nu-i aşa că aţi face orice ca să nu se întâmple asta? Revedeţi ce-am povestit mai sus. Nu e nevoie decât să fii în locul şi la momentul nepotrivit. Atât. Când te trezeşti cu un câine care trage de tine nu mai contează ce-au făcut alţii, ce zic ONG-urile sau ce plânge Brigitte Bardot pe la televiziuni.

La fel ca alţi concetăţeni, fac apel la responsabilitate şi la raţiune. Problema trebuie tranşată. Nu mă încântă cruzimea gratuită, dar eutanasia este din păcate una din puţinele soluţii viabile, dacă nu chiar singura, în cazul câinilor periculoşi, agresivi, bolnavi sau bătrâni. Iar cei care iubesc cu adevărat animalele – şi nu doar de faţadă – pot interveni pentru concretizarea unor soluţii complementare, cum ar fi adăposturile private sau adopţia. Pentru cei care fac asta şi au înţeles că, orice s-ar face, câinii trebuie să dispară de pe străzi, toată stima.

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Un răspuns to “Odeena, „Eu si Maidanezii””

  1. Fara Maidanezi (@Maidanezii) Says:

    Nu o sa vezi zoofili fanatici emanind empatie din simplu motiv pentru ca ei sunt bolnavi psihici si ei nu dau doi lei pe viata unui om . Pentru ei maidanezu este dumnezeu pa pamint se vede destul de clar au ca au probleme la mansarda dar din pacate netratabile .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: